mut (mútă),
adj. – Silențios,
tăcut, care nu vorbește. – Mr., megl., istr.
mut. Lat.
mūtus (Pușcariu 1144; Candrea-Dens., 1189; REW 5798), cf. v. it.
muto, friul., prov., cat.
mut, v. fr.
mu, sp.,
port.
mudo. – Der.
mutul, s.m. art. (Arg.,
lacăt);
mutălău, s.m. (
prost, nătîng);
mutulică, s.m. (
prost);
muți, vb. (a rămîne
mut), cf.
amuți (după Pușcariu 1147 și REW 5786, din lat.
*mūtῑre, în
loc de
mūtescĕre, cf. prov.
mudir);
muțește, adv. (ca
muții; prin
semne);
muțeală (var.
muție, muțenie), s.f. (calitatea de a fi
mut);
mutism, din fr.
mutisme. – Din
rom. provin bg.
mut (Capidan,
Raporturile, 230), bg. din Trans.
mutien (Miklosich,
Bg., 127), mag.
muta (Edelspacher 19) și ngr. μοῦτος (Murnu,
Lehnw., 33).