murmurá (múrmur, át),
vb. – A
susura. – Mr.
murmuredz, murmurare. Fr.
murmurer (în mr., probabil din it.
mormorare). Pușcariu 1134
îl considera
drept reprezentant
direct din lat.
murmurāre, cf. REW 5761;
dar aparențele
pledează în
favoarea unei der. neologice, înclinînd
spre alb.
murmuroń (Philippide, II, 648), bg.
mărmorjă. – Der.
murmui, vb. (a
murmura) încrucișare
între murmura și
mormăi (Tiktin);
murmurisi, vb. (a
murmura),
sec. XVIII, înv. din ngr. μουρμουρίζω;
murmúr (var.
múrmur, murmură), s.n. (susur), din fr.
murmure (var. din it.
mormore și ngr. μουρμοῦρα);
murmurător, adj. (care
murmură);
murmuitor, adj. (care
murmură);
murmuială, s.f., ca
mormăială.