minúne (minúni),
s.f. – Miracol, minunăție. Origine îndoielnică. Se consideră der. din lat.
mirāri, prin intermediul unei
forme *
miriōnem (Candrea-Dens., 1138; Candrea; Spitzer,
BL, XIV, 48);
dar această
formă nu a
fost confirmată de nici un
alt rezultat
rom. și nici un e
sigur că rezultatul
rom.
ar fi
corect. După Pușcariu 1094, din
a mira, prin intermediul unei der. *
mirune. Crețu 348 se gîndea la lat.
mirabilia, imposibil din
punct de
vedere fonetic, și Koerting 6205 la *
mirabilionem. Poate deverbal din *
miruna, der. expresiv de la
mira, ca
clăti(na), ruși(na), tîmpi(na). Der.
minuna, vb. (a se
mira; refl., a se
uimi, a fi
uluit);
minunat, adj. (miraculos; de
mirare, grozav);
minunăție, s.f. (miracol,
minune).