lăútă (-te),
s.f. – Instrument muzical. – Var.
alăută. Tc.
lauta, din arab.
al ’ūd (T. Papahagi,
GS,
VII, 294), cf. ngr. λαοῦτο, bg.
lauta,
alb.
lavut, it.
liuto (calabr.
lautu), fr.
luth, sp.
laud,
port.
alaude, germ.
Laute. Der.
lăutar, s.m. (muzicant
țigan, violonist etc.; trîntor, bărzăun), cu var.
alăutar, (a)lăutaș;
lăutăreasă, s.f. (
nevastă de muzicant;
dans specific);
lăutăresc, adj. (caracteristic lăutarilor);
lăutărește, adv. (ca lăutarii; după
ureche,
fără să fi
învățat muzică). Din
rom. provin țig.
labutaris „muzicant, violonist” și probabil bg.
lautar (Capidan,
Raporturile, 232).