lumínă (lumíni),
s.f. –
1. Claritate,
transparență. –
2. Strălucire, splendoare. –
3. Știință,
cunoaștere. –
4. Făclie,
corp luminos. –
5. Lumînare. –
6. Vedere. – Mr.
lumină, lunină. Lat.
lumina, pl. lui
lūmen (Pușcariu 994; REW 5161; Tiktin). Schimbarea de accent se aplică
poate prin confuzia terminației, cu suf. -
ină, ca în
albină, sulfină, tulpină etc. Candrea-Dens., 1016 și Candrea propune un intermediar lat. *
luminina, care nu pare convingător. Sensul de
lumină „pupilă”, este
aproape general (ALR, I, 19). Der.
lumina, vb. (a da lumină; a
străluci; a clarifica; a
ghida, a sfătui), din
sec. XVII, și
forma de
conjug. pare der. din
rom. (după Tiktin și Candrea, din lat.
lumināre; după Candrea-Dens., 1017. din lat. *
allumināre; conservarea lui
i arată și o dependență
directă de
lumină);
luminăciune, s.f. (înv., iluminare; înv.,
titlu de demnitate; înălțime, alteță);
luminat, adj. (iluminat;
cult; strălucitor; înv.,
înalt, calificativ oficial, în
sec. XVII-XIX, cînd e
vorba de
voievod);
luminăție, s.f. (înv., înălțime,
titlu de demnitate);
luminător, adj.(care
lucește, care luminează; care iradiază; care clarifică);
luminător, s.n. (ferăstruică, lucarnă);
luminiș, s.n. (rariște,
poiană;
spațiu descoperit într-o
pădure);
luminiță, s.f. (lumină
mică;
plantă, Oenothera biennis);
luminos, adj. (strălucitor, splendid,
cult, instruit);
luminoasă, s.f. (
plantă, Clematis erecta), pe care Scriban
îl derivă din
rus.
lomonos încrucișat cu
luminos;
strălumina, vb. (a ilumina);
străluminat, adj. (
mărit, slăvit). Cf.
lume, lumînare. Der. neol.
ilumina, vb., din fr.
iluminer;
iluminați(un)e (var. pop.
luminație) , s.f. (iluminație; sărbătoare nocturnă);
înlumina, vb. (a ilumina; a
prinde culoare), din fr.
enluminer;
luminozitate, s.f., din fr.
luminosité. – Din
rom. provine ngr. λουμίνι „
candelă, lumînărică”.