jeg (jéguri),
s.n. –
1. Jar,
spuză. –
2. Murdărie,
rapăn. Sl.
žegŭ (Cihac, II, 157; Tiktin; Conev 62; Pușcariu,
Dacor., VIII, 122), cf.
rus.
žeg „
căldură”.
Primul sens,
rar, se
păstrează încă în
Banat și Trans. de
Vest; cel de al doilea, este
comun în Munt. – Der.
jegos, adj. (
murdar, răpănos). Este dublet de la
jig (var. Olt.
ojig, ojic), s.n. (
fier, marcare a
vitelor,
marcă făcută cu
fierul;
arsură, piroză;
anghină), din slov., sb.
žig, cf. sl.
žegati și
žigati „a
arde” (Cihac, II, 510,
crede că sensul de „piroză” și cel de „
anghină” provin din mag.
gyik, ceea ce nu pare posibil fonetic);
jip (var.
jep), s.n. (jeg, murdărie), probabil prin încrucișarea lui
jep sau
jig cu
lip (după Gáldi,
Dict., 140, din mag.
gyep);
jigală (var.
jivală, jihală, juvală, juhală), s.f. (
vătrai), din
rus.
žigalo, rut.
žihalo (Pușcariu,
Dacor., VIII, 124);
jiganie, s.f. (insectă;
lighioană), probabil din sb.
žiganja „înțepătură”, cf.
rus.
žigalka „
muscă ce înțeapă” din sl.
žuželica, după Miklosich,
Lexicon, 201; din sl.
žizek „insectă”, după Miklosich,
Slaw. Elem., 22; din sl.
živiti „a
trăi”, cu finala de la
dihanie, gînganie, după Tiktin și Scriban; de la
jig cu suf. sl. -
anie adăugat în
rom., după Pușcariu,
Dacor., VIII, 125; de la un sl.
*žeganije „usturime”, după
DAR);
jigadină, s.f. (
lighioană), încrucișare a lui
jiganie, cu
gadină, este cuvînt folosit de V. Voiculescu;
jigăraie (var.
jigăranie, jigoare, jighireală), s.f. (piroză, senzație de
arsură;
boală a cîinilor, ftizie), de la
jig „piroză” cu diverse suf. (din sl.
žigati „a
arde”, după Tiktin; din bg.
žegorĭ „cîine ce
suferă de
căldură” și din mag.
zsigora „
ardere”, după Pușcariu,
Dacor., VIII, 123 și
DAR);
jigări, vb. refl. (a
slăbi, a se sfriji), de la
jigăraie sau
jigoare,
fiind efectul firesc al ftiziei (din mag.
szigar „
slab”,
szigorodni „a
slăbi”, după Cihac, II, 510 și
DAR, cf. Philippide,
Principii, 297);
jigăreală, s.f. (slăbiciune fizică, lipsă de
vlagă);
țigărit, adj. (
slab, jigărit), prin încrucișare cu ngr. τσιγαρίζω „a
prăji, a
arde”, cf. mr.
țigărită „
slabă”;
jegăl, s.n. (piroză), din bg.
žeglo;
jigodie, s.f. (piroză;
lighioană,
termen depreciativ întrebuințat pentru
animale în special pentru cîini), de la
jig, prin intermediul unei der.
puțin clare, probabil cu un suf. sl. (după Cihac, II, 510; Tiktin;
DAR și Gáldi,
Dict., 178, din mag.
zsigora „ftizie a cîinilor”, explicație ce pare insuficientă fonetic);
jigodit, adj. (ftizic);
jigni, vb. (refl., despre grîu, a se
încinge, a fermenta; refl., despre grăsimi, a rîncezi; a
răni; a
ofensa, a jigni), din sl. *
zignuti „a
arde”, cf. sb.
žignuti „a înțepa” (var.
jicni este un hiperurbanism care a interpretat pronunțarea greșită
jigni drept greșeală similară
celei de a pronunța
ognă în
loc de
ocnă sau
togmi în
loc de
tocmi);
jigneală, s.f. (
ofensă, insultă; usturime, mîncărime). Din
rom. provin rut.
dzigeraj (Miklosich,
Wander., 14) și probabil mag.
zsigora, de la
forma trans.
jigoare.