îndurá (îndúr, îndurát),
vb. –
1. A
face tare, a se întări. –
2. A suporta, a rezista. –
3. A
suferi, a
pătimi. –
4. (Refl.) A consimți, a
îngădui, a tolera. –
5. A-i fi
milă, a se milostivi. Lat.
indurāre „a se întări” (Pușcariu 825; Candrea-Dens., 857; REW 4386;
DAR),
alb.
duroń, it.
indurare „a se întări”, fr.
endurer „a suporta”, sp.
endurar. Explicația lui Philippide,
Principii, 99, pe
baza lat. *
indolescĕre, este greșită. Evoluția semantică a
fost prost explicată. Tiktin consideră că sensul 2 se explică prin fr.
DAR crede că o expresie ca
nu te îndura „nu fi neîndurător” trebuie să fi
fost interpretă ca
îndură-te „ai
milă” și, de
aici, printr-o evoluție care pare contradictorie, sensul de „a se întări”,
alături de cel de „a avea
milă”. Aceeași opinie la
Iordan,
BL, IX, 67; în
vreme ce
Graur,
BL, V, 66,
crede că este
vorba de o evoluție
pur balcanică. De
fapt, semantismul
oferă un
perfect paralelism cu tratamentul romanic, cf. fr.
endurer, sp.
endurar și cu
răbda. Plecînd de la
forma refl., „a se întări”, înseamnă firește „a rezista mai
bine”,
adică „a suporta
fără să cedeze” (
endurer, endurar). Trecerea de la „a
suferi” la „a consimți”
apare în toate
limbile. Se
cuvine doar să adaugăm că evoluția lui
îndura merge mai
departe decît
cea din fr. sau sp., ca și
cea a lui
răbda, s.v. Sensul 1
apare numai în propoziții negative, și este înv. Der.
neîndurat, adj. (
fără milă);
îndurător, adj. (tolerant, răbdător, indulgent; milostiv,
bun);
neîndurător, adj. (intolerant);
îndurătate (var.
îndurătură, îndurăminte), s.f. (înv.,
milă,
bunătate).