el (-ei), pron. – Pronume personal de pers. 3, sing. m.; ține locul persoanei despre care se vorbește. – Mr. el, megl. ĭel, istr. ĭe. Lat. ĭlle (Diez, I, 161; Pușcariu 764; Candrea-Dens., 531; REW 4266), prin intermediul unei forme vulgare *ĭllus; cf. it. el, ello, egli, fr. il, sp., port. él. – Gen. lui ‹ ĭlluĭ (pl. lor ‹ ĭllōrum), dat. îi ‹ ĭllĭ (pl. le ‹ ĭllis), acuz. l ‹ ĭllum, nom. pl. ei ‹ ĭlli. Vocala inițială are, ca aproape toate e inițiale, un timbru ușor palatal; ar fi însă o greșeală să fie transcrisă ie, cum face Scriban. Lui se folosește și ca art. propriu al gen. la nume proprii (vulg. lu) și, prin extindere incorectă, la mai multe substantive comune care desemnează persoane. Acuz. l în poziție tare a primit un î protetic (› îl), care apare numai în textele de la 1630 la 1650 (Găzdaru 30).
fi (sunt, fost), vb. – 1. A ființa. – 2. A sta. – 3. A se găsi, a se afla. – 4. A exista. – 5. A trăi. – 6. (Despre starea vremii) A se face (frumos, frig etc.). – 7. A dura, a se menține. – 8. A fi de față. – 9. A avea loc, a se ține. – 10. (Cu prep. cu) A fi adept. – 11. (Cu prep. de) A merita, a fi demn de. – 12. (Cu prep. a) A avea chef de. – 13. (Cu conj. să) A trebui, a fi nevoie. 14. (Cu inf.) A trebui. Mr. escu, fută, h’ireș megl. săm, fost, ire, istr. escu, fost, fi. Lat. sum fui, al cărui inf. esse a fost înlocuit de fiēri (Pușcariu 597; Candrea-Dens., 581; REW 3288; DAR). Cf. ființă, firetic. A păstrat forma înv. a optativului, în formulele de imprecație fire-ai, fire-ar. Comp. cu conjunctivul fie (cf. it. qualsisia, quando che sia); fiecare, pron.; fiece, adj.; fiecine, pron.; fiecînd, adv.; fiecum, adv.; fieunde, adv. (rar). Fiindcă, conj. este un comp. de la că cu gerunziul fiind. Der. fire, s.f. (mod de a fi, caracter; natură; capacitate, creație; înv., menstruație), al cărui sens de „natură” nu a fost bine explicat (cf. gr. φύσις „natură”, de la φύω „a crește”); fireș (var. înv. hireș), adj. (natural; originar, natural; real, autentic), cuvînt înv.; firesc, adj. (natural); fireșie, s.f. (înv., natură); firește, adv. (în chip natural); nefiresc, adj. *care nu este firesc; artificial); fiitor, adj. (existent, viitor), creație artificială, înv. Ființă, s.f. (făptură; esență, natural; prezență; existență), este un der. de la gerunziul fiind, cu suf. -ință, cf. ușurință, cuviință, cerință, etc. (Pușcariu 610 și DAR, de la un lat. *fientia, echivalent popular de la essentia, ipoteză plauzibilă, dar nu și necesară). – Der. ființa, vb. (a exista, a se afla); ființesc, adj. (înv., real); neființă, s.f. (inexistență); desființa, vb. (a suprima, a reduce la nimic, a anula); înființa, vb. (a crea, a stabili, a funda; refl., a apărea, a se produce; refl., a se prezenta); înființător, adj. (fondator).