húmă (húme),
s.f. –
Argilă întrebuințată la spoitul
caselor. Ngr. χῶμα (Miklosich,
Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu,
Filologie, 448; Tiktin),
poate în
parte prin intermediul bg.
huma (
DAR; Candrea),
deși această
ipoteză nu este necesară, și nici cu
totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul
rom.
ar proveni din bg.
glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr.
umă, pe care Pușcariu 1793
îl derivă
direct din lat.
humus, megl.
umă care, după Capidan 314, provine din bg. – Der.
humos, adj. (argilos; lipicios);
humărie, s.f. (
teren argilos,
loc de unde se
scoate humă);
humui, vb. (a
spoi cu humă);
humoaie, s.f. (Mold., humă de
spoit);
humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri).