hánță (hánțe),
s.f. –
1. Cîrpă,
zdreanță. –
2. Haină zdrențuită. –
3. Gură,
limbă. –
4. Femeie stricată. –
5. Cățeluș. –
6. Om zăpăcit, aiurit. Creație expresivă, cf.
fleoarță, treanță, hoandră, cu aceleași sensuri. După
DAR,
ar fi o contaminare a lui
handră cu
sdreanță. Drăganu,
Dacor., III, 708,
pleacă de la
săs.
hânts „
vedenie,
arătare”; Candrea, de la rut.
hanca „
gloabă, mîrțoagă” cf. Scriban.
Hanț, s.n. (cadavru; mîrțoagă;
bucată; Trans., fîșie) trebuie să fie doar o var. – Der.
hănțui, vb. (a sfîrteca), pe care Cihac, II, 134,
îl pune în legătură cu
ceh.
hantovati „a
face pe măcelarul”;
hănțălui, vb. (Bucov., a
deranja, a importuna);
hănțău, s.n. (
masa celui care
face căruțe);
hănțușcă, s.f. (
șmecheră, golancă);
hoancă (var.
hoantă, hoanghină, hoarcă), s.f. (
babă);
hoarță, s.f. (hîrb), cf.
fleoarță;
honțăni, vb. (a se agita). – Din
rom. pare a proveni rut.
hance (Miklosich,
Wander., 16).