gust (gústuri),
s.n. –
1. Simț, senzație produsă de o substanță alimentară. –
2. Savoare. –
3. Înclinație, predilecție,
pornire. –
4. Poftă, dorință,
chef. –
5. Grație,
pricepere, eleganță. –
6. Opinie, preferință. – Mr.
gustu. Lat.
gŭstus (Pușcariu 748; Candrea-Dens., 775; REW 3927;
DAR), cf.
alb.
gust, it., sp.
gusto, fr.
goût,
port.
gosto. A
fost întărit și nuanțat în anumite întrebuințări literare de paralelismul cu fr.
goût. – Der.
gusta, vb. (a
lua puțin dintr-o mîncare sau băutură, a savura, a degusta; a încerca, a experimenta, a
afla; a
aprecia, a
simți, a
înțelege), cuvînt
comun întregului teritoriu romanic, cu excepția Crișanei (ALR, I, 82), cf. mr.
gustu, megl., istr.
gust (după Pușcariu 749; Candrea-Dens., 776; REW 3926 și
DAR,
direct din lat.
gŭstāre), și al
cărui ultim sens se datorează exemplului fr.
goûter;
gustare, s.f. (înv., savoare,
gust; mîncare
rece între mese; Mold., Trans.,
Banat,
prînz);
gustări, vb. (a gusta; a
lua puțin dintr-o mîncare), cu suf. expresiv -
ri;
gustăreț, adj. (înv., mîncăcios);
desgusta, vb. (a se plictisi de), format pe
baza fr.
dégoûter, cf. mr.
disgustare;
desgustător, adj. (repugnant; scîrbos);
pregusta, vb. (a gusta, a
lua o gustare; refl., a se
deda unui
viciu, a se nărăvi);
gustos, adj. (savuros). – Din
rom. provine rut.
gust, cu adj.
gustovnyj (Candrea,
Elemente, 408).