ghin (ghínuri),
s.n. –
1. Sapă,
cazma. –
2. Daltă. Origine incertă,
dar probabil expresivă. Pare pînă la un
punct formație paralelă lui
cioc; este identică lui
gin, s.n. (
burghiu,
sfredel). – Der.
ghinărar, s.n. (
daltă);
ghinț, s.n. (
calapod,
formă), numit astfel probabil datorită vîrfului său, cf.
cioc;
ghinui, vb. (Trans., a
ciopli cu
tesla);
ghionoi, s.n. (tîrnăcop);
ghionoaie, s.f. (ciocănitoare, Picus
maior, Picus minor), cf. celălalt
nume,
ciocănitoare, de la
ciocan (identitatea cu
ghionoi „tîrnăcop”,
deși evidentă și semnalată
încă de către Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 282, nu a
fost admisă; după Tiktin,
aflat în legătură cu
gaură; Cihac, I, 119, se gîndește la sl.
žlŭtŭ „
blond”, sb., cr.
žunja „
blond”; Philippide, II, 714 propune o legătură cu
alb.
gjon „
cucuvea”; cf.
DAR și Pușcariu,
Lr., 265;
DAR se gîndește la posibilitatea unei
rădăcini expresive,
dar se
referă mai
curînd la intenția de a reproduce strigătul
păsării;
iar după Scriban, trebuie
plecat de la
vioi „
ager”; nici una din
aceste sugestii nu este convingătoare);
ghiont, s.n. (brînci, lovitură cu
cotul);
(în)ghionti, vb. (a
împinge; a da ghionturi, a da
pumni);
ghiontuială, s.f. (ghiont);
ghiold, s.n. (ghiont), pare a rezulta dintr-o încrucișare a lui
ghiont cu
bold (
DAR);
(în)ghioldi, vb. (a
împinge);
ghioldiș, adv. (pieziș).