gard (gárduri),
s.n. –
1. Construcție care împrejmuiește o
curte. –
2. Împletitură care împrejmuiește o proprietate. –
3. (
Rar, Trans.)
Grădină,
livadă. – Mr.
gardu, megl.
gard. Sl.
gradŭ „
perete;
livadă” (Miklosich,
Lexicon, 141; Cihac, II, 115; Conev 79), cf.
alb.
garth (Philippide, II, 712 și
DAR par a
prefera o der.
directă din
alb.). Ca
baltă și
daltă der. din sl.
ridică o
problemă fonetică
greu de explicat: s-a încercat rezolvarea
acestei dificultăți presupunîndu-se că
împrumutul rom. este anterior metatezei
lichidelor sl., deci, că
termenul sl. trebuia să fie *
gardŭ.
Perfecta identitate semantică, precum și corespondența exactă cu ceilalți der. din sl. (cf.
grădină, grajd, îngrădi, ogradă), nu
lasă nici o îndoială în legătură cu v. germ.
gards „
casă”,
dar este
puțin probabil. Rosetti, II, 116 și Rosetti,
BL, XIV, 115,
neagă numai posibilitatea der. din sl. Der.
gardagiu, s.m. (
pescar care folosește în
loc de
plasă o împletitură de
răchită);
gărdui, vb. (a împrejmui cu
gard);
gărdurăriță, s.f. (
pasăre nedeterminată);
gărdurărit, s.n. (impozit special
plătit de locuitorii din
județele Saac (
marelui armaș) și Rîmnicul-Sărat (celui de al doilea
spătar), pe băuturile vîndute și pe
porci;
amendă plătită de aceștia pe
animalele care intrau în
vie). Din
rom. provine sb.
garda (Miklosich,
Etym. Wb., 76; Petrovici,
Dacor., X, 93) ca și rut.
gard „
dig, stăvilar” (Candrea,
Elemente, 402). Coresi folosește
grădiș, s.n. (împletitură,
gard), cu fonetismul din sl.