drum (drúmuri),
s.n. –
1. Cale de comunicație terestră, stradă,
șosea. –
2. Călătorie, traseu,
parcurs. – Megl.
drum. Gr. δρόμος,
direct (cf. sicil.
drom, calabr.
dromu) sau prin intermediul sl.
drumŭ (cf. bg., sb., cr.
drum,
alb.
dhrom). Filiera sl.
era general admisă (Miklosich,
Fremdw., 8; Tiktin; Conev 81; Sandfeld 29; Pușcariu,
Dacor., VIII, 283) și pare posibilă,
fără a fi necesară (cf. Murnu 19; Diculescu,
Elementele, 420; Pușcariu,
Lr., 260; Rosetti, II, 67). Cuvîntul sl. este
rar astăzi (Vasmer,
Gr., 54). Vocalismul din
rom. s-
ar putea explica prin
forma ionică δροῦμος (Diculescu). Der.
drumar, s.m. (Trans.,
călător, drumeț);
drumaș, s.m.;
drumător, s.m. (Trans., drumeț);
drumeag (var.
drumeac), s.n. (
cărare);
drumeț, s.m. (Munt.,
călător);
drumeție, s.f. (călătorie, excursie);
îndruma, vb. (a
arăta drumul, a
conduce; a călăuzi, a sfătui; refl., a se
îndrepta, a o
lua spre);
îndrumător, adj. (care îndrumă; indicator). Țig. sp.
cunoaște dubletele
drom,
direct din ngr., și
drum, din
rom. (Besses 70).