dobitóc (dobitoáce),
s.n. –
1. Animal. –
2. Prost, nătîng. Sl.
dobytukŭ „
avere, cîștig” (Miklosich,
Slaw. Elem., 21; Miklosich,
Lexicon, 168; Cihac, II, 97; Conev 57), cf. bg.
dobituk, sb., cr.
dobitak „cîștig”. Cf.
dobîndi și, pentru evoluția semantică, lat.
pecunia, sp.
ganado. Cu sensul 2 pl.
dobitoci (m.). – Der.
dobitoacă, s.f. (
femeie proastă);
dobitocesc, adj. (de dobitoc);
dobitocește, adv. (ca
dobitocii);
dobitoci, vb. (a
face pe cineva dobitoc, a-l insulta);
dobitocie, s.f. (prostie, tîmpenie);
îndobitoci, vb. (a
prosti, a abrutiza).