cărunt (cărúntă),
adj. – Cu
părul alb. – Mr.
cănut. Lat.
canūtus (Cipariu,
Gram., 91; Pușcariu 301; Candrea-Dens., 274; REW 1622;
DAR); cf. it.
canuto, fr.
chenu, prov., cat.
canut, sp.
canudo. Este cuvînt
general cunoscut (ALR, 65). Der.
cărunțiu, adj. (cărunt);
căruntețe, s.f. (cărunțeală; bătrînețe; albeață);
cărunțeală, căruntate, s.f. (
rar,
faptul de a fi cărunt);
încărunți, vb. (a
albi; a îmbătrîni). Din
rom., ngr. ϰανούτον (Meyer,
Neugr. St., II, 75).