cuc (cúci),
s.m. –
1. Pasăre care își
depune ouăle în
cuiburi străine și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care
le scoate. –
2. Beat,
afumat. –
3. Joc de
copii, de-a ascunsul. – Mr., megl., istr.
cuc. Lat.
cuccus sau
cucus (Pușcariu 422; Candrea-Dens., 418; REW 2360;
DAR), cuvînt onomatopeic, cf. it.
cucolo, fr.
coucou, sp. (
gal.)
cuco, germ.
Kuckuck, ngr. ϰοῦϰϰος,
alb.
kuko, tc.
kuku, bg.
kuk (Conev 55). Pentru expresia
singur cuc, cf.
alb.
vetem kuk. Din
rom. provine rut.
kukul (Candrea,
Elemente, 405).
Cînd o cînta cucul „niciodată” este echivalentă a expresiei bg.
kukov denĭ, sb.
kukov dan „
ziua cucului”. – Der.
cucu, interj. (imită sunetul
cucului);
cucui, vb. (a cînta cucul);
cucă, s.f. (femela
cucului).