conác (conáce),
s.n. –
1. Oprire,
popas,
haltă. –
2. Perioadă de
timp, etapă. –
3. Han,
loc de
popas. –
4. Reședința oficială a
solilor turci pe
lîngă domnii Moldovei și Munteniei. –
5. Reședința unei autorități sau societăți oficiale. –
6. Reședință,
casă boierească. –
7. Casă izolată,
departe de o localitate. –
8. Diviziune a
zilei de
muncă, corespunzînd intervalului dintre
două mese,
timp în care se
lucrează fără întrerupere. –
9. Una din
cele trei mese zilnice:
conacul întîi de
dimineață,
conacul al doilea (la
prînz),
cina de
seară. –
10. Provizii, alimente. – Mr.
cunache, megl.
cunac. Tc.
konak (Roesler 596; Șeineanu, II, 142; Meyer 196; Lokotsch 1202; Ronzevalle 142), cf. ngr. ϰονάϰι,
alb., bg.
konak. – Der.
conăci, vb. (a se
opri, a poposi; a găzdui, a hrăni);
conăceală, s.f. (
oprire,
popas);
conăcar, s.m. (dregător însărcinat cu organizarea găzduirii domnitorului sau a dregătorilor în misiune;
flăcău care
îl însoțește pe
mire la
nunțile populare), în cel de al doilea sens confundîndu-se cu
colăcer sau
colăcar;
conacciu, s.m. (
persoană însărcinată cu găzduirea domnitorului), din tc.
konakçi (Șeineanu, II, 144).