coámă (coáme),
s.f. –
1. Păr lung crescut pe
grumazul sau
spinarea unor
animale. –
2. Păr lung,
plete. –
3. Creastă,
culme. –
4. Creastă (de acoperiș). Mr., megl.
coamă, istr.
comę. Lat.
cŏma (Pușcariu 305; Candrea-Dens., 377; REW 2071;
DAR); cf. it.
chioma, prov. v. sp.,
port.
coma. – Der.
comat (var.
încomat), adj. (cu coamă, pletos);
comos, adj. (pletos).
Matei Caragiale pare să fi
fost primul care a folosit vb.
a încoma „a încununa cu
plete” (
nori ce trec încomînd cerul), construit pe
baza adj. anterior;
comar, s.n. (
partea dinspre
ceafă a apărătorii de
jug).