clătí (clătésc, clătít),
vb –
1. A
mișca, a clătina, a deplasa. –
2. A pune în
mișcare. –
3. A
scutura, a agita. –
4. A tulbura, a întoarce pe
dos, a perturba. –
5. A
mișca, a agita. –
6. A
face să
șovăie, a
amenința. –
7. (Refl.) A
decădea, a se
ruina. –
8. A se impresiona, a se înduioșa, a se emoționa. –
9. A curăța
rufe,
vase, spălîndu-
le ușor cu
apă, a
le limpezi. Sl.
klatiti „a
scutura” (Miklosich,
Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 60; Miklosich,
Lexicon, 288); cf. bg.
klatjă,
ceh.
klátiti,
pol.
klócić.
Sec. XV. Cu toate
aceste sensuri, în
afară de ultimul, este
puțin înv., și în
general este înlocuit prin
a clătina. – Der.
clăteală, s.f. (limpezire,
clătit);
clătită, s.f. (un
fel de
plăcintă subțire, umplută și rulată);
clătitură, s.f. (înv., scuturătură, zgîlțîială; limpezire,
clătit);
clătitor, adj. (care
scutură);
clătări, vb. cu aceleași sensuri ca
clăti, cu o
nuanță iterativă sau durativă;
clătina, vb. cu aceleași sensuri (în
ciuda diferenței stabilite de
DAR între aceste vb., se
poate afirma doar că
clătări apare mai
curînd a fi
propriu rom. occidentale, și
clătina rom. orientale, acesta din
urmă tinzînd să-l elimine pe
primul; la
clătina lipsește sensul de „a
limpezi rufele”, pentru care se conservă în
aria sa
forma primitivă
clăti);
clătinător, adj. (care se clatină, care se
răscolește);
clătinătură, s.f. (scuturătură);
clătinătoare, s.f. (scrînciob).