clanț
interj. – Imită
zgomotul produs de o încuietoare sau un
zăvor, o
foarfecă, izbirea
dinților etc. Formație expresivă, identică următoarei. – Der.
clanț, s.n. (
gură,
cioc);
clanță, s.f. (clampă,
ivăr,
zăvor;
gură-spartă,
moară-stricată,
om certăreț;
mască folosită în
jocurile populare de
Crăciun);
clănțos, adj. (vorbăreț; certăreț);
clănțănog, adj. (certăreț, gîlcevitor);
clănțău, s.m. (
gură-spartă,
om care vorbește
mult; avocat);
clănță(n)i (var.
clențăni), vb. (a tremura, a-și
izbi dinții; a
face zgomot cu clanța, a încerca la
ușă; a
bărfi, a
umbla cu
vorbe; a
căuta ceartă, a
face scandal; a
face zgomot obiectele de metal cînd se
mișcă);
clănțăneală (var.
clănțănit, clănțănitură), s.f. (
faptul de a clănțăni; trăncăneală);
clănțănitor, adj. (care tremură). Întîlnirea cu germ.
Klincke, fr.
clenche, mag.
k(e)lincs pare întîmplătoare. Din
rom. provine bg.
kljanca (Capidan,
Raporturile, 222). – Cf.
cloț.