cioáră (cióri),
s.f. –
1. Specii de
pasăre din
familia corbului (Corvus cornix, Corvus corone, Corvus frugilegus). –
2. Pasăre, cioară-de-cîmp (Corvus monedula). –
3. Poreclă dată de
obicei țiganilor. – Mr.
țoară, megl.
cioară. Origine necunoscută. Este considerat cuvînt expresiv, care imită croncănitul
ciorii (cf.
DAR).
Coincide cu
alb.
sorë (Meyer,
Alb. St., IV, 72; Philippide, II, 705), friul.
čore,
sore „cioară” (REW 2449: Densusianu,
Hlr., 231), sicil., calabr.
čaulo, napol.
čaolę, tarent.
čola, piem.
čova, sav.
šave, cf. calabr.
čola, „
găină slabă și
mică” (Rohlfs 210). Cf.
Pascu, I, 64; Rosetti, II, 114. Este
curioasă și coincidența cu per.
čurē (Popescu-Ciocănel 22), cuman.
čura (Kuun 129), ambele cu sensul de „
șoim”; este însă
puțin probabilă o relație
directă. Este cuvînt dac, după Hasdeu,
Col. lui Traian, 1874, p. 176; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Sensul 3 este rezultatul unei contaminări cu țig.
čor „
sărman, nenorocit;
țigan” (
Graur 138; Juilland 162). Der.
ciorărie, s.f. (mulțime de
ciori);
cioresc, adj. (de cioară, se
spune mai
ales despre anumite varietăți de
plante);
cioroi, s..m. (cioară, bărbătuș;
corb;
poreclă dată
țiganilor);
cioarcă (var.
ciorcușe), s.f. (coțofană,
Pica caudata), rezultat al unei contaminări cu
țarcă;
cioro(i)pină, s.f. (
poreclă dată
țiganilor), comp. de la
cioară sau
cioroi cu
arăpină;
ciorăi (var.
corăi), vb. (despre
ciori, a croncăni);
ciorăitură, s.f. (croncănit).