chiór
interj. – Imită mai
multe zgomote,
cum sînt chiorăiala sau strigătul curcanului. – Var.
ghior. Creație spontană, cf.
bîr, mîr, mor, hor,
hîr. – Der.
chiorăi (var.
ghiorăi, chiorcă(n)i, chercă(n)i, cherăi, Trans.,
corăi,) vb. (despre curcani, a croncăni; despre
mațe, a chiorăi);
chirăi (var.
cherăi, chirlăi), vb. (despre
găini, a cotcodăci; despre
greieri, a cînta; a
țipa, a
striga);
cherlăi, vb. (
rar, a
lătra), cuvînt care ne
apare numai la Brătescu-Voinești și care
indică o contaminare cu
chelălăi;
chiorăială (var.
ghiorăială, chiorăit, chiorăitură, ghiorăitură), s.f. (
zgomot produs de intestine);
chiric, s.m. (Trans., greiere;
copil), ultimul sens explicabil prin
ideea de „care
țipă mult”;
ghiorlan, s.m. (șobolan; golan), cu același semantism ca
termenul anterior, cf. Philippide,
Principii, 150 și Spitzer,
Dacor., IV, 652-4 (după
ipoteza greșită a lui Lacea,
Dacor., III, 751, din
săs.
Jórlänk „
oaie de un
an”);
închiorcoșa, vb. refl. (a-și roti
coada curcanul; a
privi cu dispreț, a se înfuria), cuvînt care pare a se explica printr-un
joc foarte frecvent între băieți, care constă în a imita cuvîntul
chior în
jurul unui curcan, pentru a-l stîrni și a-l
obliga să-și rotească îndată
coada (după
DAR și Candrea, origine necunoscută; Scriban
îl pune în legătură cu mag.
körleni „a învîrti”). Pentru var.
ghiorhăi, cf.
Iordan,
BF, VII, 280.