chel (-ială),
adj. – Pleșuv,
fără păr. Tc.
kel (Șeineanu, II, 104; Lokotsch 1152). Cuvînt
cunoscut numai în Munt. și Mold. (ALR, I, 12).
Forma de pl. m. oscilează
între cheli și
chei. Der.
cheli, vb. (a
pierde părul);
chelie, s.f. (calviție; pleșuvie; înv., favus);
cheleș (mr.
chileș, megl.
cheleș), adj. (chel), din tc.
keleș;
chelbaș, adj. (înv.,
bolnav de favus, chelbos), din tc.
kel și
baș „
cap” (Șeineanu, II, 105; Lokotsch 1025);
chelboși, vb. (a-și
pierde părul);
chelboșie, s.f. (calviție). Nu este posibil să separăm de
aceste ultime
cuvinte pe
chelbe, s.f. (înv., favus; calviție), care totuși a
fost interpretat plecîndu-se de la lat. *
calvia cu
l propagat *
clalvia (Tiktin; Pușcariu,
Dacor., IV, 720;
DAR; cf. îndoielile din REW 1530),
dar care nici
măcar astfel
ar fi
produs rezultatul care i se atribuie; sau din
alb.
kjëlp „
puroi” (Philippide,
Viața rom., IV (1916), p. 39).
Dacă se are în
vedere absoluta identitate a
cuvintelor menționate
aici, ca și circumstanța că
chelbe circulă în aceleași regiuni
ale vechiului regat al României, cu excepția Trans., reiese evident că este
vorba de același cuvînt tc. (opinie împărtășită de Șeineanu, II, 105 și Rosetti, I, 160). Probabil este
vorba de o
dublă formație regresivă:
chelboșie a
dat chelbos, adj. (chel), și acesta a
dus la
chelbe (chelie), ca
scîrboșie,
față de
scîrbos și
scîrbă.