cep (cépuri),
s.n. –
1. Butuc de
viță de
vie. –
2. Creangă de
brad sau
nod lăsat de aceasta cînd este smulsă de pe trunchi. –
3. Nod. –
4. Dop, canea. –
5. Știft, pivot, bulon. –
6. Scobitură a unei bîrne care se
îmbină cu capătul alteia. – Mr.
cep, megl.
čomp, istr.
țep. Probabil rezultat din întîlnirea lat.
cippus cu bg.
čep, cf. Miklosich,
Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48; Pușcariu 333; Candrea-Dens., 303; REW 1935; Conev 63;
DAR. Corespondența sensurilor cu
cuvintele romanice (it.
ceppo „cep”; abruz.
tšeppe „canea”; fr.
cep; prov., cat.
cep; sp.,
port.
cepo)
indică faptul că
rom.
continuă aceeași
tradiție. Pe de altă
parte cuvintele sl. corespunzătoare (bg., slov.,
ceh.
čep, sb.
čepa,
pol.
czop, rut.
čip,
rus.
čop) nu sînt cu
adevărat sl. și, după Berneker 143, provin din it.
cippo (
pol.
poate din germ.), astfel încît trebuie să fie
termeni relativ moderni. Totuși, este probabil să se fi
produs o contaminare
între cuvîntul lat. și cel sl. (cf. Pușcariu,
Lr., 281). Der.
cepău, s.n. (canea);
cepos, adj. (noduros), cf. sl.
čepuratŭ „noduros”;
cepar, s.n. (
burghiu,
sfredel);
cepurar, s.n. (
burghiu);
cepui, vb. (a
tăia crengile unui
arbore; a
face cepuri; a pune cep la un butoi);
cepuitor, s.n. (
rindea de
făcut canele);
cepărit, s.n. (înv., impozit
plătit pe cîrciumi).