căciúlă (-ci),
s.f. –
1. Moț de
pene la unele
păsări. –
2. Obiect de
pus pe
cap, caracteristic țăranului,
făcut din
blană de
miel sau de
oaie, cu
părul pe din
afară. –
3. Pălărie. –
4. Prin sinecdocă, individ,
cap. –
5. Partea cărnoasă a
ciupercii. –
6. Capac metalic care
protejează fitilul la
lampa cu petrol. –
7. Accent circumflex. –
8. Acoperiș de
paie deasupra
stogurilor de
fân. – Mr., megl.
cățiulă. Origine obscură,
dar cu siguranță expresivă.
Prezența unor
cuvinte ca
ciocîrlan „
pasăre moțată”,
ciocîrlău „
bot”, pare a
atesta contaminarea
temei expresive
cioc „plisc”, cu
coc „
obiect rotund”, și în același
timp existența unei
forme *
ciocîrlă, cu
r expresiv ca infix, cf.
cocîrlă. Pentru
forma simplă,
fără r, care trebuia să fie *
ciocilă sau *
cioculă se
poate avea în
vedere o metateză
căciulă, ca în
gămălie ‹
măgălie,
ciocan ›
cocean, etc. Oricum, nu este probabilă o der. de la lat. Pușcariu,
Lr., 179,
îl consideră cuvînt autohton și
Graur,
BL, V, 92, afirmă că nu
poate proveni din lat. Explicațiile care s-au încercat pînă
acum nu
sunt suficiente (o prezentare
deja învechită în
Jb., XV, 108). Este
puțin probabilă der. din
alb. indicată de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer,
ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai
sigur. Philippide, II, 702,
indică numai că
termenul este „obscur”, în
timp ce Pușcariu,
Lat. ti, 53,
pleca de la un lat. *
cat- cu suf. -
cula. Pentru Berneker 466 și Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incertă.
Pascu,
Suf., 248, sugerează un lat. *
catteula, de la *
cattea „pisică”, pe
cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrșit, Vasmer,
Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explică sb.
košulja prin lat.
casula;
ipoteză dificilă, îmbunătățită în
parte de Scriban,
Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de
Pascu, I, 60 și REW 1752), care sugerează lat.
casĭbŭla, var. de la
casŭbŭla. Plecînd de la același etimon,
Popa-Lisseanu,
Limba romînă în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea,
Dacor., X, 111, datorită unor dificultăți fonetice,
îl transformă într-un lat. *
caciubla sau *
caciulla, extrem de improbabil. Der.
căciular, s.m. (
persoană care
face căciuli;
poreclă a soldaților infanteriști, în războiul din 1877);
căciulat, adj. (cu căciulă; moțat);
căciulată, adj. (
oaie cu
multă lînă pe
cap);
căciuleală, s.f. (adulare, umilință);
căciuli, vb. (a
aduna, a se
umili);
căciulie, s.f. (
moț de
pene; mîner; bulb de usturoi sau de
ceapă). Probabil provin din
rom.
alb.
këculj(ë) „
moț”,
këculjer „ciocîrlan”,
këculoń „a avea
urechile căzute”, ngr. ϰατσοῦλα „
bonetă” (care
ar putea deriva și de la lat.
casula, cf. Meyer,
Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι „
creasta cocoșului”, ϰατσουλιέρι „ciocîrlan”; bg.
kačula „
bonetă;
moț”,
kačulat „moțat”,
kačulka „
bonetă”,
kačuljă se „a-și pune pe
cap” (cf. Candrea,
Elemente, 402; Romansky 108; Capidan,
Raporturile, 202); mag.
kacsul(y)a „
pălărie”;
kacsulia „
capră albă cu
capul negru” (cf.
căcior).