bîc
interj. – Exprimă
zgomotul produs de o lovitură sau o cădere;
boc,
poc. – Var.
bîca, interj. (pentru a
atrage atenția, pentru a
arăta copiilor primejdia de a
cădea);
carnacsi, că era să fac bîca (Alecsandri). Creație expresivă, bazată pe consonanța
tipică pentru a
evoca zgomotul produs de o căzătură sau o lovitură, cf.
boc, cioc, hîr, tîc, tic, toc. – Der.
bîcîi, vb. (a
bate clopotele; a palpita);
bîcîială, s.f. (
tic-
tac; țiuit). Ca și în alte
cazuri, intenția imitativă sugerează
trei posibilități
ale zgomotului: 1.
zgomotul singur (
bîc). 2. ritmul binar, care
indică o
mișcare în
doi timpi, cu posibilitate de durată;
bîltîc, interj. (exprimă
zgomotul ritmic al unei izbituri, mai
ales al unei căderi în
apă);
bîltîcăi, vb. (a
cădea în
apă; a se
bălăci);
bîltîcîială, s.f. (bălăceală); 3. ritmul ternar sau
spart, care pare a
presupune intenții secundare, de
opunere față de
mișcare și de cădere definitivă;
bîldîbîc, interj. (exprimă
zgomotul produs de căderea în
apă a unui
corp greu). Cf. aceleași posibilități expresive la
tic și
tic-tac; la
hîc, hîltîc și
huștiuluc; la
sîc, șoltîc și
șobîltîc; și posibil la
boc și
bulbuc). –
DAR vede în
bîc o posibilă influență a mag.
bok „împlinit, împlinire”, și în
bîltîc o contaminare cu
baltă.