buruiánă (-iéne),
s.f. –
Bălărie, în
general,
plantă erbacee care
crește spontan. – Var.
bur(ă)iană, bur(u)ian, bur(u)(i)eniță, bur(u)(i)enuță. Sl.
burjanŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 34; Berneker 103); cf. bg.
buren, sb.
burjan,
rus.
burjan, mag.
burján. Trebuie semnalat că Berneker consideră cuvîntul „de origine obscură” în
cadrul limbii sb. – Der.
buruieniște, s.f. (hățiș);
buruienos, adj. (
năpădit de buruieni);
îmburuiena, vb. (a
năpădi buruienile un
teren).