báligă (báligi),
s.f. -Băligar. – Var.
balegă, s.f.;
bălig,, vb.; mr.
baligă, s.f.; istr.
(am)balig, vb. Origine necunoscută.
Coincide cu
alb.
baigë, bag(ël)jë (care după Barič,
AAS, II, 80, provine dintr-un
baljëgë, identic cu cuvîntul
rom.), sb. , cf.
baloga, balega; astfel încît este considerat uneori
drept cuvînt care aparține fondului primitiv balcanic. Explicațiile date pînă în
prezent nu sînt suficiente. Miklosich,
Slaw. Elem., 14 (urmat de Cihac) consideră că
rom. provine din sb.;
dar același
autor,
Fremdw., 76, afirmă că sb.
depinde de
rom., ca și der.
săi balegara „băligar” și
balegati „a se băliga”, și rut.
bal’oh, bal’yga (cf. Candrea,
Elemente, 407 și Berneker 41). Nici explicația prin intermediul
alb. nu
poate satisface (cf. Capidan,
Raporturile, 518; REW 873; Rosetti, II, 109), atît
timp cît nu se
cunoaște istoria cuvîntului
alb. Lambrior 370 propunea o der.
puțin probabilă de la
bale „salivă, cu suf. -
că. Hasdeu 2384 (cf. Șeineanu, I, 268 și
DAR) semnalează tăt.
balgaš, balgas, cu același sens,
dar al
cărui fonetism prezintă dificultăți. Crețu 307 sugerează un *
caballica, avînd o afereză
puțin explicabilă (cf. Scriban, care
crede numai că recunoaște în terminație suf. -
icus). În sfîrșit, G. Meyer,
IE, VI, 116 (urmat de
DAR și
Pascu, I, 223) se
referă la it.
bagola ”boabă, bacă„ din lat.
baca, și care a
trecut probabil în Peninsula Balcanică în
timpul Evului Mediu, explicație care prezintă
mari dificultăți din
punct de
vedere istoric și semantic (cf. Treimer,
ZRPh., XXXVIII, 285) și care în nici un
caz nu se potrivește pentru
rom., unde excrementele
animale care
ar putea sugera o comparație cu
ideea de ”boabă, bacă„ au
tocmai alt nume , cf.
căcărează. Der.
băliga, vb. (a
face baligă);
băligar, s.n. (baligă; îngrășămînt);
băligar, s.m. (gîndac
negru, Geotrupes stercorarius, Scaraboeus fimentarius);
băligos, adj. (
plin de băligar;
prost,
bleg;
laș, fricos);
îmbălega, vb. (a băliga; a
umple cu băligar).