auzí (aúd, auzít),
vb. –
1. A
percepe cu
ajutorul auzului. –
2. A
afla, a
ști din auzite. –
3. A
umbla vorba, a se
zice. –
Din auzite, din cîte s-a
aflat, din
zvon public. –
Pe auzite, din auzite. –
4. A
asculta; cu acest sens este mai
ales expresie emfatică, folosită de preferință la imper.,
inter. sau excl. – Mr.
avdu, megl.
ut, istr.
Ǫvdu. Lat.
audῑre (Pușcariu 167; Candrea-Dens., 124; REW 779;
DAR); cf. it.
udire, v. prov.
auzir, fr.
ouir, sp.
oir,
port.
ouvir. Flexiunea normală
tu auzi a influențat în
eu auz, să auză.
Schimbare de accent
a-úd, în
loc de
á-ud (cf. mr.
ávdu, și
lá-ud) nu a
primit explicație satisfăcătoare. După Weingand,
Jb., III, 222, s-a
produs probabil mai întîi în întrebări. Trebuie să se
țină seama și de oscilația constantă a accentului în hiatul
au. Cf. și Pușcariu,
Dacor., III, 74, și
Graur,
BL, III, 26-8. – Der.
auz, s.n. (simțul cu
ajutorul căruia se
percep sunetele; înv.,
veste);
auzitor, adj. (înv., ascultător);
neauzit, adj. (care nu se
aude).