ascultá (-t, -át),
vb. –
1. A
auzi. –
2. A da crezare. –
3. A se
supune, a
face pe
voia cuiva. –
4. A examina, a
întreba un elev. – Mr.
ascultu, megl.
ascult, istr.
ascutu. Lat. pop.
ascultāre, în
loc de
auscultāre (Pușcariu 138; Candrea-Dens., 95; REW 802;
DAR); cf. it.
ascoltare, prov.
escoutar, v. fr.
ascouter (fr.
écouter), v. sp.
ascuchar (sp.
escuchar). Der.
ascultămînt, s.n. (înv.,
supunere, obediență);
ascultător, adj. (care
ascultă;
supus, docil);
ascultător, s.m. (elev; vînzător, funcționar;
aparat de
ascultare);
ascultătură, s.f. (înv.,
ascultare);
ascultoi, adj. (înv.,
supus, docil).