áprig (áprigă),
adj. –
1. Violent, impetuos. –
2. Aspru,
drept. Lat.
aprῑcus „expus la
soare”, de unde
apoi „
fierbinte, arzător”; cf. calabr.
apricari „a încălzi”. Schimbarea semantică este
generală la
termenii care
desemnează „
căldura” și, în sens fig., impulsul pasional; cf.
căldură, fierbinte, sp.
calentarse,
acalorarse etc. De la „pasionat” s-a
trecut firesc la „violent”, care este sensul uzual al cuvîntului
rom. În sfîrșit, sensul de „avid,
lacom” înregistrat în dicționare (în
primul rînd
DAR), și care a indus în
eroare REW 561 nu există în realitate; expresiile de
tipul aprig la pradă, aprig la cîștig sînt normale în
cadrul sensului 1, și interpretarea interesată a acestora
așa cum este dată în
DAR se explică în
lumina etimologiei pe care o propune
apoi, și care nu
ni se pare convingătoare. – G final ca în
stîng și
vitreg. Etimonul
aprῑcus era indicat încă de Laurian, Hasdeu și Cihac,
dar a
fost respins de cercetătorii moderni (Pușcariu 99 dă originea cuvîntului
drept necunoscută; REW 561
respinge etimonul
aprῑcus). Tiktin se gîndea la un lat. *
apricus, de la
aper „
porc mistreț”. Subak,
Archeografo triestino, XXX, 14 propune *
apprex „
lacom”, de la
apprecor, a
cărui der. pare
puțin probabilă. În sfîrșit,
DAR (cf. REW 4055) propune gr. ἄρπαξ „avid,
lacom” (de unde fr.
Harpagon), întemeiat pe
falsul semantism pe care l-
am indicat.