alergá (-g, -át),
vb. –
1. A pune pe
fugă. –
2. A
fugi. –
3. A recurge la ..., a se folosi de ...
4. A participa la o competiție de cros. – Mr.
alag, megl.
lag, lăgari, istr.
alerg? (nesigur). Origine nesigură. Probabil trebuie
plecat de la lat.
lēgāre „a
porunci”; sensul
rom. nu
apare printre accepțiile cuv. lat.,
dar este posibil să fi existat în lat. vorbită, datorită
perfectei analogii a lui
lēgāre cu
mittĕre în celelalte sensuri. De la
alēgāre, rezultatul normal *
alega (cf.
dialectele)
ar fi
suferit o propagare a
lichidei, *
alelga, urmată de o disimilare, ambele fenomene
proprii doar dacorom. În
general se
presupune că
alerga reprezintă lat.
*allargāre, de la
largus (Pușcariu 61; Candrea-Dens., 952; REW 352; Philippide, II, 539;
DAR; Pușcariu,
Lr., 242); cf.
alb.
ljargoń „
dau la o
parte”, it. (allargare), genov.
allargarse, sard.
allargare „a se îndepărta, a se da la o
parte”. Explicația pare inadmisibilă. Semantismul este
curios, mai
ales dacă se ține
seama cu paralelismul cu
alunga. Formele romanice sînt toate neol. și se explică în
lumina vieții maritime,
ale cărei circumstanțe nu există în
rom. S-a încercat să se explice trecerea de la
*alărgare la
alergare printr-o analogie cu
mergere, care aparține
altui tip de
conjug., astfel încît nu se
vede clar cum a
putut influența
merge asupra lui *
alargă. În sfîrșit,
dialectele indică o
formă de
bază diferită de
cea care se propune. Der.
alergătoare, s.f. (alergare; depănătoare, vîrtelniță);
alergător, adj. (care
aleargă; activ, harnic);
alergător, s.m. (
ștafetă, curier;
cal de
curse);
alergător, s.n. (
pasăre alergătoare);
alergătură, s.f. (alergare; pl. gestiuni,
demersuri, intervenții);
alergău, s.m. (Trans., curier, mesager).