aiúrea,
adv. –
1. În altă
parte, undeva. –
2. Cu
capul în
nori, în
mod inconștient. – Var.
aiuri, aiure. – Mr.
(n)al’iurea, megl.
l’urea, istr.
(a)l’ure.
Compunere ale cărei elemente nu sînt
complet clare.
Prima parte trebuie să fie
ălῑbῑ „în altă
parte”, pentru rezultatul
căreia cf.
iu. A
doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu
ubivis „oriunde
vrei”, se
poate presupune că este
vorba de
forma vulg. a lui
vis,
adică *
volet (Bourciez 79)
redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunțarea actuală a
acestui vb. în
rom.:
(v)om, (v)eți, (v)or). În orice
caz,
grupul final -
re fie că reprezintă lat. *
(vo)let fie că are altă origine,
apare în mai
multe formațiuni adv.
rom., cf.
altminteri, pretutindeni (‹ pretutindere), oare. Pentru
rom. s-
ar putea explica formarea lui
aiurea și pe
baza lui *
ubi volet, construcție cu
totul paralelă cu
ubivis; însă
formele dialectale
presupun prezența lui
alibi. În
mod normal, explicațiile anterioare
pleacă de la
aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu,
Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu fr.
ailleurs, v. sp.
alubre,
port.,
gal.
alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența
între aceste limbi și
rom.,
căci forma *
aliore care se postulează în
cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu
ar putea da rezultatul
rom. Dificultatea
cea mai
mare este la -
re care s-a încercat explicată prin lat.
libet,
puțin probabil. Cipariu,
Gram., 364, urmat de Scriban,
pleacă de la lat.
aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb.
aiuri de la tc.
hayir „stupefiat”. Der.
aiura (var.
aiuri), vb. (a delira);
aiureală, s.f. (delir, extravaganță; Arg.,
somn, acțiunea de a
dormi);
aiurit, s.m. (fam., nebun,
prost);
aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui
aiura,
față de
aiuri, cf.
Iordan,
BF, II, 63.