arțár (-ri),
s.m. –
Arbore cu
lemnul alb și
tare (Acer tartaricum). – Var.
(h)arțar(iu), ațar, arcer(iu). Probabil din lat. *
arcearius, care reprezintă mai
puțin numele arborelui,
acer (Pușcariu 131; Pușcariu,
Lat. li, 63; REW 91;
DAR),
cît mai
ales o
referire la
arcus „
arc”, care se
fabrica de
obicei din
lemnul acestuia; cf. celălalt
nume rom. al
arborelui,
brîglar, de la
brîglă „
prăjină” și, pentru
formă, lat. *
acereus ›
retor.
ischi. Der. de la
acer, propusă de Burlă,
Studii, 137, reluată de Körting 113, a
fost respinsă de Densusianu,
Rom., XXXIII, 274 și
Graur,
BL, V, 86. Var.
arcer înseamnă în
limba actuală „tocilă”, care inițial se obținea prin ținerea în
apă a unei
bucăți de
lemn de
arțar pînă se întărea și astfel
putea fi folosită la
ascuțit; cf. Hasdeu 1500. Identitatea ambelor
cuvinte nu este admisă de toți cercetătorii. Körting 125 invoca lat.
aciarium,
ipoteză respinsă de Densusianu,
Rom., XXXIII, 274 și admisă de Scriban, care
pleacă de la it.
acciaro. Pentru
DAR, etimonul lui
arcer este necunoscut; Pușcariu,
Dacor., IX, 422,
îl derivă de la lat.
ilicem, cu suf.
-er.