acățá
(acắț, át), vb. –
1. A
prinde. –
2. A atîrna. –
3. (Fam.) A acosta o
femeie pe stradă. –
4. (Arg.) A obține, a dobîndi. – Var.
agăța (și der.
săi). Mr.
acaț,
cățari „a
prinde”, istr.
(a)coț „
prind”. Origine incertă. Se consideră în
general ca
fiind reprezentant al lat.
accaptiāre, din
captiāre (Philippide,
Principii, 43; Pușcariu,
Lat. ti, 12; Pușcariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663;
DAR); cf. it.
cacciare, v.prov.
cassar, fr.
chasser, sp.
cazar,
port.
caçar. Toate
cuvintele romanice au
păstrat sensul primitiv, „a
prinde cerbul”, ca în mr. și istr. Semantismul nu pare să
ridice nici o
problemă deosebită; însă fonetismul este dificil, datorită reducerii inexplicabile a
grupului pt ›
t. Este posibil să se fi
produs o contaminare cu vreo
formă balcanică, de ex. bg.
kacjă „a agăța” (Meyer,
Alb. St., IV, 81), cf.
cățăra. Candrea,
Elementele, 403, și Pușcariu 7
presupun o contaminare cu
cață „
toiag, bîtă”; Cihac, II, 475
pleacă de la mag.
akasztani (cf. Schuchardt,
ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6).
Acăța pierde treptat
teren față de
agăța, în
pofida strădaniei gramaticienilor și puriștilor. – Der.
acățăcios, adj. (lipicios);
acățătoare, s.f. (
șiret, atîrnătoare);
acățături, s.f. pl. (cîrcei la
vița de
vie). Cf.
cață.