voiníc (-cI),
s.m. –
1. (Înv.) Ostaș, soldat. –
2. Tînăr,
băiat. –
3. Viteaz. –
4. (Adj.)
Tare, robust. – Var. înv.
vonic. Sl.
vojnikŭ (Tiktin) sau mai
bine din bg., sb., slov.
vojnik, din
cauza accentului, la
fel ca și tc.
voiniklar „
ienicer” (cf. F. Algoratti,
Viaggio di Terra Santa, Novara, 1596, p. 259). Din același motiv nu pare probabilă der. din sl.
vojinŭ, cu suf.
nic (Pușcariu,
Dacor., VII, 466); rezultatul trebuia să fie
vóinic, ca
răzbóinic, stráșnic, tráinic etc. – Der.
voinicame, s.f. (înv., armată,
trupă);
voinici, vb. (a se război; a
duce viață de soldat sau de
bandit; refl., a
face pe grozavul);
voinicesc, adj. (înv., războinic; curajos,
viteaz, hotărît; robust, viguros);
voinicește, adv. (vitejește, cu bărbăție, hotărît);
voinicie, s.f. (înv., soldățime; înv., banditism;
curaj, îndrăneală);
voinicos, adj. (
brav, îndrăzneț, întreprinzător; lăudăros; încrezut, fanfaron);
voinicică, s.f. (
specie de creson, Sisymbrium Loesellii). – Sl.
voiničĭskŭ „militar” (Miklosich,
Lexicon, 71) trebuie să fie reproducerea
rom.
voinicesc. Cf.
voină.