uscá (usć, -át),
vb. –
1. A (se)
zbici, (se) zvînta. –
2. A se răscoace, a se deshidrata. –
3. A se
ofili, a se veșteji. – Var.
prezent usc. Mr.
usîc, (u)suc, uscare, megl.
usc, istr.
uscu. Lat.
*ustĭcāre, de la
ustum, cf. lat.
ustūra, lat.
Ustica „înălțime în
țara sabinilor”, calabr.
uscare „a
arde”. Semantismul nu
face dificultăți, deoarece
urere însemna atît „a
arde”
cît și „a
usca”. Rezultatul normal, *
ustca, a
pierdut pe
t interconsonantic ;
usuc este
formă modernă, explicată
greșit. Der. din lat. *
exsūcāre „a
usca” (Densusianu,
Rom., XXXIII, 288; Meyer,
Alb. St., IV, 89; Crețu 379; Pușcariu 1841; REW 3073), sau din tc.
husk (Roesler 604)
apare ca mai
puțin probabilă. – Der.
uscăcios (var.
uscățiv), adj. (
fără umezeală,
slab,
uscat);
uscăciune, s.f. (însușirea de a fi
uscat; secetă);
uscat, s.n. (acțiunea de a
usca; pămînt
tare, pămînt);
uscător, adj. (care
usucă);
uscătură, s.f. (mîncare uscată;
creangă uscată);
uscățele, s.f. pl. (crenuscate,
găteje, prăjituri copate în
ulei).