țip (-puri),
s.n. – (Trans.)
Sursă,
izvor. – Var.
țîp. Creație expresivă, cf.
șop, șipot. – Der.
țipă (var. Trans.
țîpă), s.f. (
fluier,
țignal;
trișcă), nu pare să fie în legătură cu
alb.
tsipë „
piele”, ngr. τσίπα „
caimac” (Drăganu,
Dacor., VII, 138);
țipa, vb. (a
striga; a
arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl.
țop, țăpări;
țipăt, s.n. (
strigăt);
țipătură, s.f. (
strigăt; acțiunea de a
arunca;
boală rezultată din vrăjitorie în care se
aruncă un
obiect în
fața celui fermecat), cf.
întîlnitură, întunchinătură, turnătură;
țipoti, vb. (Trans., a
răcni, a
zbiera). – Cf.
țop. Țipa „a
zbiera” se consideră adesea
drept cuvînt distinct de la
țipa „a
arunca”. Totuși, trebuie să fie un
singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf.
dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente
propriu Trans.
dar e posibil să nu fi
fost mereu așa, deoarece
îl întîlnim la Eliade:
țipă-l peste gard. A
fost,
credem, explicat insuficient, prin intermediul sl.
piti „a
țipa” (Cihac, II, 434); din sl.
tŭpŭtŭ ›
țipăt (Miklosich,
Slaw. Elem., 50); sau din lat.
*tinnĭpāre (
Pascu, I, 64). Apropierea de
rom. de
sursa expresivă
țip a
fost făcută
prima dată de Drăganu,
Dacor., VII, 138 și de Scriban.
Țipar, s.m. (
pește, Cobitis fossilis, Anguila
vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași
familii expresive; probabil trebuie să se
pornească de la
ideea de „a
fierbe” sau „a se
mișca” (după Cihac, II, 535, din mag.
csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este
sigură). Același
înțeles pare că se
poate găsi pe
baza lui
țipenie, s.f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia
nici țipenie „nici o
suflare” sau „nici o
mișcare” (după Tiktin,
Pascu, I, 64 și Candrea,
ar însemna „
nimeni care să
strige”).