timp (timpuri),
s.n. –
Vreme. – Megl.
timp. Lat.
tempŭs (Pușcariu 1729; REW 8634), cf. it.,
port.
tempo, prov., fr., cat.
temps, sp.
tiempo. – Der.
timpuriu, adj. (prematur), mr.
timburiu, probabil, din pl.
timpuri, ca
fumuriu de la
fum (după Densusianu,
Hlr., 163; Pușcariu 1732 și REW 8632, de la un lat.
temporῑvus, cf. mil.
temporiv, ven.
gen.
temporivo);
(i)estimp, adv. (
anul acesta);
pretimpuriu, adj. (prematur). Der. neol. (din fr.)
temporal, adj.;
temporar, adj.;
temporiza, vb.;
contemporan, adj.;
contratimp, s.n.;
extemporal, adj. – Cf.
răstimp.