țarc (-curi),
s.n. –
Ocol, îngrăditură,
loc îngrădit. – Mr.
țarcu. Origine necunoscută. Trebuie să
aibă legătură cu
alb.
thark (Spitzer,
Mitt. Wien, 293; Treimer,
ZRPh., XXXVIII, 391; Barič,
Albanorum. Studien, 104;
Pascu, II, 222; Philippide, II, 738; Tiktin; Rosetti, II, 123);
dar această relație lămurește
prea puțin istoria cuvîntului. Legătura cu iranianul *
čark › per.
čart „
cerc” (Densusianu,
GS, I, 245) nu este evidentă. – Der.
țărcălău (var.
țărcuș), s.n. (țarc
mic);
țărcui, vb. (a
închide într-un țarc);
înțărca, vb. (a
lua mielul de la
oaie; a nu mai da să
sugă; a
priva, a frusta);
înțărcătoare, s.f. (
locul sau
timpul de înțărcat), cf. Giuglea,
Dacor., V, 550-53. Din
rom. provine în rut.
carok, carka „țarc”,
cerkati „a
mulge” (Candrea,
Elemente, 402).