țanc (-curi)
, s.n. –
1. Pisc,
culme. –
2. Punct, moment exact. –
3. Țintă, obiectiv. –
4. Miră,
cătare. –
5. Gradație pentru a
măsura butoaie. –
6. Măsurare, cotit, cotărit. – Var. înv.
țenchi. De la
țanc, var lui
țac, cf. celelalte der. de la această
rădăcină expresivă. Pentru
prezența infixului nazal, cf.
bo(n)t, cio(n)c, ciu(n)t. Legătura cu sl.
znakŭ „
semn” (Cihac, II, 429) este improbabilă; nici
cea presupusă cu germ.
Zinke, Zacke (Tiktin; Candrea) sau mag.
czenk (Lacea,
Dacor., III, 744) nu este mai
puțin improbabilă. Der.
țencușe (var.
țăncușe, țincușe), s.f. (vîrf, ascuțiș,
colț;
bucată de
răboj pentru
control; un anumit
joc de
copii cu pietricele sau cu
boabe de
porumb), cu suf. dim.;
țanțoș, adj. (mîndru, fălos, încrezut), probabil în
loc de *
țancoș, cf. sp.
encumbrarse (după Cihac, II, 534, din mag.
dacos; după Scriban, din mag.
cincos „perfid”);
țănțoșa, vb. refl. (a se mîndri, a se
făli).