strigá (-g, -at),
vb. –
1. A
țipa, a
răcni. –
2. A
chema. –
3. A recita
strigături. – Megl.
strig(are). Probabil der. lat. *
strigāre „a
țipa ca o
cucuvea”, de la
strix, cf.
numele său fr.
chat-huant, din
huer „a striga” (Meyer,
IF, VI, 120; Densusianu,
Rom., XXXIII, 286; Meyer.,
Alb. St., IV, 73; Tiktin; Pușcariu 1657; REW 8319; cf.
Graur,
Rom., LIV, 507). – Der. din lat.
*stridŭlāre (
Pascu, I, 161;
Pascu,
Arch. Rom., VI, 265) este mai îndoielnică; și din
cea lat. *
exquiritāre (Cihac, I, 266; Koerting 3478) nu pare posibilă. Der.
strigăt, s.n. (țipăt;
chemare; sunete emise de
animale);
strigător, adj. (care strigă; care se remarcă;
crainic, vestitor);
strigătură, s.f. (strofă satirică care se strigă în
timpul jocurilor populare);
trigare, s.f. (înv., vînzare prin licitație).