șovăí (-ăésc, -ít),
vb. –
1. A se clătina, a se împletici. –
2. A
ezita, a se codi, a fi nehotărît. – Var. înv.
șuvăi, Bucov.
șovoi și der. Creație expresivă, ca majoritatea vb. în
ăi, cf.
șopăi, țopăi, moțăi, cucăi etc.
Ideea expresivă trebuie să fie
cea de clătinare,
comună tuturor der. – Der.
șovăială, s.f. (nesiguranță,
ezitare);
șovăielnic (var.
șovăitor), adj. (nesigur, ezitant);
șovăitură, s.f. (nesiguranță; sinuozitate, ocoliș, cotitură);
șuvoi (var.
șivoi, Trans.
șioi), s.n. (flux,
debit mare de
apă), var. cf.
șiroi;
șuviță, s.f. (
smoc de
păr; pîrîiaș; fîșie,
bandă), cu
schimb de suf. și prin contaminare cu bg.
ševe, ševica „șuviță” (după Cihac, II, 447, în
loc de *
juviță, din sl.
šuvęža „legătură”). – Cf.
șovîlc.