sîmbătă (-béte),
s.f. –
1. A șasea
zi a săptămînii. –
2. Femeie care personifică această
zi în mitologia populară. –
3. (înv.) Săptămînă. – Var. înv.
sîmbotă. Lat.
sambatum, în
loc de
sabbatum (Lambrior 104; REW 7479), cf. engad.
samda, fr.
samedi, germ.
Samstag. Der. din sl.
sąbota (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 325; Byhan 331; Candrea) nu este probabilă (cf. Skok,
BL, XIII, 51) decît prin var. înv., cf.
sîmbotin, deoarece același cuvînt sl. este de origine neclară și trebuie
trimis la germ. sau mai probabil la lat. (Vasmer,
Gr., 195), sau
poate inclus
rom.,
căci nu există în sl. nici un
alt nume de
zi influențat de lat. Despre
sambatum ›
*sambata (dies) cf. engad.
samda, cf. J. Jud,
Zur Geschichte der bündnerroman. Kirchensprache, Chur 1919, 26; Leo Fuchs,
Die Juden Aegyptens, Viena 1924, 140-1; D. S. Blondheim,
Mélanges A. Thomas, Paris 1927, 35, unde se citează și gr. σαμβατος, σαμβαθος, care
ar putea și el explica cuvîntul
rom. Der.
sîmbătaș, s.m. (înv.,
evreu);
sîmbotin (var.
sîmbolea, sîmbotei), s.m. (
bou născut într-o sîmbătă), din sl.
sąbotinĭ;
sîmbecioară, s.f. (
Banat,
colac de
pomană în Săptămîna
Mare). Sîmbăta este o
zi nefastă pentru imaginația populară; și
femeia care o personifică este o zînă rea (niciodată nu i se
zice sfîntă, ca
zilei de
Miercuri, Vineri, Duminică). De
aici a purta sîmbetele (a
uri),
a-i lipsi o sîmbătă (a-i
lipsi ceva, a nu fi în toate
mințile).