ședeá (-d, șezút),
vb. –
1. A fi
așezat, a ocupa un
loc, a
sta. –
2. A se
așeza, a
lua loc, a se pune. –
3. A se instala, a
trăi, a
locui. –
4. A
sta, a rămîne, a se stabili pentru un
timp. –
5. A
sta liniștit, a se
odihni, a se reface. –
6. A fi inactiv, a
sta cu mîinile încrucișate. –
7. A
conveni, a se potrivi. –
8. A se
așeza bine sau
rău, a se
adapta. – Mr.
șed, șidzui, șideare; megl.
șǒd, șădzui, șăderi, istr.
șed, șezut. Lat.
sēdēre (Pușcariu 1576; REW 7780), cf. it.
sedere, prov.
sezer, fr.
seoir, cat.
seure, sp.,
port.
seer. Deși este
clar diferit de
a sta, se
confundă vulgar cu el, cf.
stai jos (
corect șezi),
ostenită de lunga ședere în picioare (I. Teodoreanu). Se
conjugă șed ›
(șez),
șezi, șade (Mold.
șede),
să șadă (›
să șază). Cf.
așeza, șes. Der.
cuședea, vb. (a
conveni, a
sta), cu
cu- expresiv (Philippide,
ZRPh., XXXI, 308;
DAR);
ședere, s.f. (
oprire, rămînere, rezidență);
ședință, s.f., din fr.
séance adaptat la
ședea;
șezător, adj. (locuitor, rezident);
șezătoare, s.f. (
petrecere, serată,
adunare);
șezut, s.n. (rezidență, domiciliu; sediu;
dos,
fund), mr.
șidzut. Der. neol.
sedentar, adj., din fr.
sédentaire;
sediment, s.n.;
sedimenta, vb., din fr.
sédimenter;
sediu, s.n., din it.
sede, cf.
asediu;
sesiune, s.f., din lat.
sessionem (
sec. XIX).