rîmá (-m, át),
vb. –
1. (Despre
porci) A
scurma pămîntul cu rîtul. –
2. A
scurma. – Mr.
răm(are), arîm(are), megl.
rǫm, rămari. Lat.
rimāre (Pușcariu 1461; REW 7320; Paul Remy,
Rom., LXXVI, 374-83), cf. tosc.
rumare, prov., cat., sp.
rimar, v. fr.
rimée „crăpătură, spărtură”,
alb.
rëmoń (Philippide, II, 652). Legătura cu
curma și
dărîma este dubioasă. – Der.
rîmător, s.m. (
porc,
dobitoc);
rîmătură, s.f. (scurmătură;
loc de rîmat).
Rîmă, s.f. (
vierme care
trăiește în pămînt), care se consideră în
general drept deverbal de la
a rîma (Tiktin; REW 7320; Candrea), este mai
curînd gr. ῥόμος „
vierme, rîmă”,
fără îndoială
apropiat formal verbului. Cf. și REW 7434.