paparúdă (paparúde),
s.f. –
1. Fată, mai
ales țigancă, care
bate drumurile în
timpul secetei, îmbrăcată ciudat și cîntînd invocații pentru a
aduce ploaia. –
2. Femeie împopoțonată, ridicolă sau trivială. – Var.
papaludă, papalugă, păpălugă, păpăruză. Creație expresivă, cf.
cuvintele der. din
papă, cu care
coincide perfect, unele
cuvinte în ce
privește semantismul, altele din
punct de
vedere fonetic.
Coincide și cu numeroase
cuvinte străine,
cum se întîmplă adesea în
cazul formațiilor spontane, cf. ngr. dialectal πεπεροῦδα (Scriban), care
ar putea proveni din
rom., ngr. παπαρροῦνα (Murnu,
Lehnw., 33), περπεροῦνα, bg., sb.
peperuda, peperuga „
fluture”, calabr.
papparutu, abruz.
paparotta, prov.
papalaudo „sperietoare”, cat.
babarota „sperietoare de
păsări”, iud. sp.
bambaruto „sperietoare de
copii, baubau”.
Ideea fundamentală pare să fie
cea de „sperietoare” sau de „
persoană fără formă determinată”, ca în sp.
mamarracho sau în
matahală.
Cum această
idee se explică suficient prin posibilitățile expresive
ale rom., pare inutil să
căutăm etimoane
străine.
Cele propuse pînă
acum nu sînt convingătoare: din lat.
papula, cu suf.
-ză (Densusianu,
Bausteine, 479); din lat. *
pupulanda (
Pascu,
Etimologii, 30) sau
papaver (
Pascu,
Lat. elem., 262); dintr-un cuvînt necunoscut cu sensul de „
fluture”, ca în bg. (Bogrea,
Dacor., V, 837-9); din sb.
prporusa, care
ar reprezenta ngr. περπυροῦνα (Tiktin); din πομφολύγη,
numele unei zeități
marine (Diculescu,
Elementele, 208); dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 340).