ostení (ostenésc, ostenít),
vb. –
1. A
obosi, a vlăgui, a stînjeni. –
2. A se
obosi. –
3. (Vb. refl.) A se deznoda, a se strădui, a se căzni. Origine îndoielnică,
dar probabil sl. Se citează în
general etimonul sl.
ustati, ustaną „a termina” (Cihac, II, 232; Tiktin; Candrea), cf.
rus.
ustanie „oboseală”,
ceh.
ustati „a se osteni”,
ceh.
ustani „oboseală”;
dar der.
directă nu pare posibilă fonetic.
Poate să fi
fost o confuzie cu sl.
istiniti „a se
obosi”. Der. din lat.
abstinere (Diez,
Gramm., I, 3, 283) sau din ngr. ἄσθενος „debil” (Roesler 573; Schuchardt,
Vok., III, 87) nu e posibilă.
Uz general (ALR, I, 102). Der.
osteneală (var.
usteneală), s.f. (oboseală;
trudă, efort;
muncă istovitoare);
ostenicios, adj. (obositor, supărător);
ostenință, s.f. (oboseală,
trudă);
ostenitor, adj. (obositor, supărător);
neostenit, adj. (neobosit).