oáie (ói)
, s.f. –
1. Mioară (Ovis aries). –
2. Membru al
turmei de credincioși. – Mr.
oae, megl.
oaiă, istr.
oie. Lat.
ǒvem (Pușcariu 1211; Candrea-Dens., 1265; REW 6127). S-a
păstrat numai în
rom. (Rosetti, I, 169),
fiind eliminat în alte idiomuri
rom. din
cauza confuziei cu
ōvum (Wartburg,
Zur Benennung des Schafes, în
Abh. Akad., Berlin, X, 1918). Fonetismul pare
corect; explicația prin intermediul unui sing. reconstituit după pl. în
loc de *
oauă (Densusianu,
Hlr., 30; Byck-
Graur 22) nu este exactă. Der.
oier (mr.
uear), s.m. (
cioban), pe care
Pascu, I, 134
îl derivă din lat. *
oviārius;
oierie, s.f. (tîrlă, stînă);
oaie-seacă, s.f. (taxă introdusă de domnitorul Alexandru, în 1573);
oierit, s.n. (impozit pe pășunat, de 3
parale și de 6
bani, începînd din 1748 pentru fiecare
oaie; suprimat de
boieri în 1741, restabilit în 1748, micșorat la o treime, de
clasa boierească în 1775);
oiesc, adj. (de
oaie, ovin);
oiește, adv. (ca
oile);
oieșea, s.f. (varietate de
urzică, Urtica urens);
oiță, s.f. (cintezoi, Fringilla montifringilla, anemonă, Anemone silvestris);
oină, s.f. (
carne de
berbec), cuvînt folosit numai de Cantemir, din lat.
ǒvῑna (REW 6126), cf. mr.
uin „
lapte de
oaie”.